Nu ma uita, minune..

Dimineata ma surprinde invaluita intr-o liniste profunda, ba chiar imbatatoare. Soarele, cu a sa caldura plapanda, imi zambeste prin geamul de sticla. Cu o miscare indrazneata, hotarasc sa imi parasesc culcusul, cand gandul ucigator ma izbeste din nou: tu nu mai esti al meu.

Visul din noaptea precedenta inca imi mai danseaza pe pleoape, iar mainile imi tremura in incercarea de a te atinge. Simt durerea; o simt cum se trezeste odata cu mine din somn si mi se asterne lacom peste intregul corp. Dorul imi ingheata sangele in vene, sfintecandu-mi cutia toracica si insfacandu-mi sufletul cu o foame mistuitoare. Lacrimi de foc mi se rostogolesc pe obrajii uscati de golul lasat in urma ta. In jurul meu totul doare.

Amintirile valseaza in fata ochilor mei, pictand zambete sincere ce se tin de mana. Ne iubeam.

Ne iubeam necontenit, cu o iubire naiva si disperata. Iar eu..eu inca o mai fac. Inca iubesc sa te scot din cand in cand din adancul sufletului meu si sa te simt cum ma priveai candva. Cu o caldura pe care numai tu o aveai.

Si da, recunosc, imi lipsesti; imi lipsesti cumplit, iar noptile ma ineaca in parfumul ochilor tai caprui. Mi-e rusine sa-ti cer sa ramai si ar fi de prisos sa ma rog de tine, insa o dorinta apriga am si eu. Nu ma uita, minune.

Nu ma uita in momentele in care doar glasurile noastre mute umpleau linistea serii. Nu ma uita in momentele in care iti adunam cioburile prafuite si le lipeam la loc in sufletul tau. Dar, mai presus de asta, nu ma uita in momentele in care eram acolo pentru tine.

Inchid ochii obositi si ma multumesc cu tabloul chipului tau ce imi rasare in minte. Intind mana si te ating cu gingasie si cu teama si parca, doar parca pentru o secunda, simt cum ma atingi si tu. Dar e prea tarziu..