Tibi
- Feb 17, 2017
- 1 min read
Te-am privit ca intaia oara si am stiut. Am stiut ca soarele se scalda printre valurile timide ale ochilor tai. Am stiut ca niciun inceput nu e intamplator - cu atat mai mult al nostru.
Timpul a stat in loc. Ne-a privit sagalnic, parca soptindu-ne ca nemurirea e a noastra. Doi tineri naivi gustand intaiele roade ale iubirii. Am zambit asemeni unui copil ce descopera frumusetea stelelor intr-o noapte de mai.
Ti-am dat mana si, cu o oarecare stangacie, ti-am luat-o pe a ta; imi era frica. Imi era frica de orice ar fi putut sa se intample in acel moment, imi era frica sa sper, insa, cel mai mult imi era frica de necunoscut. Mi-ai zambit inapoi, linistindu-ma cu privirea ta calda. Atunci am stiut.
Am stiut ca lumea e un loc nebun. Am stiut ca oricat de mult as fugi de destin mai rau ma voi agata in ale sale gheare. Si in definitv, ce stiam eu asa mult despre destin?
Comments